3 luni de speranţă
(text de Carmen Preotesoiu, foto Bogdan Dinca)
La 15 ani a fost diagnosticată cu leucemie. Dacă în urmă cu câteva luni reuşea să câştige medalii, practicând sportul ei preferat, karate, acum, abia dacă se poate ridica din pat. Ziua de naştere şi-a petrecut-o în spital. Şi-ar fi dorit un tort, cu lumânări colorate înfipte în el. Nu a avut parte. Numai un medicament o costă pe mama sa 300 de euro. Iar transplantul de care are nevoie pentru a se face bine este de 500 de ori mai scump.
Cosmina nu se plânge. Chiar şi atunci când durerile par să-i sfredelească frupul firav, strânge puternic din dinţi şi zâmbeşte încurajator pentru mama sa ce-i stă la căpătâi zi şi noapte. A învăţat de mică să muncească. Să nu întindă mâna, să nu viseze la lucruri pe care nu le poate avea. Reuşea cu talent şi îndârjire să facă la perfecţiune orice întreprindea. Aşa a ajuns să fie premiantă la şcoală şi să facă performaţă în sport, obţinând centura albastră la karate. Ziua de 13 mai a.c. i-a schimbat dintr-o dată viaţa adolescentei de 15 ani. “M-au anunţat de la şcoală că fetei mele i s-a facut rău. Că pur şi simplu a căzut, i s-au înmuiat picioarele. A fost dusă de urgenţă la spital. Diagnosticul, leucemie acută mioblastică M1″, îşi aminteşte mama fetei, Steluţa Neagu, clipele cumplite ale unui început marcat de durere şi de chin. De parcă nu era de ajuns trecutul celor două, mamă şi fiică, greu de îndurat chiar şi pentru cel mai credincios şi mai călit om de pe pământ. “Aveam o viaţă obişnuită. Nu cine ştie ce. Muncă multă. De dimineaţă până seara. Dar eram fericiţi că avem ce pune pe masă. Că suntem o familie. Că suntem sănătoşi. Reuşiserăm să ne încropim o mică afacere. Duceam cerealele cultivate de noi în alt judeţ şi ne întorceam cu cartofi pe care îi vindeam în piaţă. Aşa am reuşit să ne ridicăm o căsuţă. ARO-ul, primit moştenire de la tatăl meu ne-a slujit credincios, până într-o noapte, când s-a întâmplat o nenorocire. O fată bolnavă, cu oareşce probleme la cap, din satul vecin, s-a aruncat în faţa maşinii. A murit pe loc. Soţul meu era în dreapta şoferului. Dormea. Când s-a trezit brusc şi a văzut nenorocirea a făcut un şoc şi de-atunci nu mai e de recunoscut”, povesteşte femeia printre lacrimile ce-i inundă faţa.
IZGONITE DIN CASĂ
Pe-atunci, niciuna dintre ele nu ar fi crezut că în curând o să ajungă în stradă, doar cu câteva lucruri la ele. Pentru bărbatul său însă, parcă nimic din trecut nu mai conta. Nici munca soţiei lui, dusă până la epuizare, nici chipul blând şi speriat al fiicei lui de 15 ani. Le-a izgonit din casă, a intentat proces de divorţ şi a vândut maşinile cu care reuşeau să ţină afacerea. “Nu ştiam încotro să o luăm. Nu ne susţinea nimeni, nici măcar socrii mei care văzuseră vreme de 17 ani, cât timp am fost căsătorită cu fiul lor, cât făcusem pentru familie. M-am angajat ca vânzătoare. Am închiriat o cameră în Mizil. Toată iarna am stat pe frig. Fără gaze. Nu ne descurcam deloc. A trebuit să mergem în satul natal, la mama, în casa bătrânească din Boldeşti, Prahova”. Vorbele mamei capătă nuanţe triste. De învinovăţire. “Dacă fata mea s-a îmbolnăvit din cauza mea? Din cauza condiţiilor precare în care am trăit?”. Tot pentru a putea să-şi ia cu chirie măcar o cameră, mama a hotărât, susţinută de Cosmina, să plece în străinătate. După trei săptămâni, telefonul directoarei şcolii unde învăţa fiica sa o anunţa să se întoarcă acasă de urgenţă.
A TREIA CURĂ DE CITOSTATICE
Pe patul de spital, Cosmina pare o mână de om. Cele două cure de citostatice i-au slăbit organismul şi au făcut să-i dispară de pe cap părul des şi ondulat. “Acum, urmează o a treia cură. Este mai puternică, cantitatea care i se va administa este dublă. Directoarea şcolii unde învaţă fata mea a cerut ajutorul clinicilor din Italia şi din Spania. Suma de care avem nevoie este exorbitantă: 150.000 de euro. Am strâns d-abia doar 10.000 de euro”, spune mama cu vocea tremurândă. În spital, Cosmina a făcut şi un abces cerebral din cauza unei sinuzite maxilare cu osteoliză severă de bază de craniu. A fost operată. Candidoza şi aspergiloza cu care s-a pricopsit au pus-o pe mamă să scoată din buzunar 300 de euro, doar pentru un medicament. În lipsa transplantului de măduvă osoasă, medicii i-au mai dat fetei doar trei luni de viaţă. “Ţigările fumate în week-end, banii cheltuiţi când ieşiţi la o bere, trusa de machiaj nouă, la ofertă. Astea o pot salva. De câte ori n-aţi aruncat «mărunţişul» pe un billet la Loterie? Donaţi din puţinul vostru în contul Cosminei. E ca şi cum aţi cumpăra biletul norocos la loterie. Loteria Vieţii. Câştigul este enorm: viaţa unui copil!” Este un îndemn pentru inimile calde, care vibrează la durerea unei fiice, a unei copile care abia a împlinit 15 ani.
Donaţii
Pentru cei care vor să o ajute pe Cosmina să ajungă în străinătate pentru transplant, pe numele mamei sale, Steluţa Neagu, la Raiffeisen Bank, sucursala Mizil, s-a deschis următorul cont:
în LEI: RO97RZBR0000060010052891
în EURO: RO57RZBR0000060012055885
în USD: RO 71 RZBR 0000 0600 1205 9416
Pentru mai multe detalii, Steluţa Neagu poate fi contactată la numărul de telefon: 0723.914.273
‘castigul este enorm : viata unui copil’
Doamne … cat adevar !
—–
si mai spune lumea … ca ma las convinsa usor !?
fraza de mai sus … este suficienta sa fiu atinsa si sa reactionez.
—-
ganduri frumoase Andreea
prietenii ei sunt multi, toti cei care am ajutat-o ii suntem prieteni. si cei care locuiesc in mizil, si cei ca noi plecati din mizil pt un viitor mai bun si restul oamenilor
Când eram copilandru îmi doream să fiu faimos, celebru. Să am vile, maşini de lux. Să apar pe pagini gazetăreşti, iar cerul meu să fie senin şi cu soare, chiar dacă ar fi trebuit să arunc cu monezi de aur ca să destram norii cenuşii. Vremea a trecut şi mi-a dovedit că nu am duşmani printre oameni – cel puţin dpdv personal, că nenorocitul care mă loveşte şi sugrumă temeinic multe dintre scornelile care mi se năzăresc şi doresc să le înfăptuiesc este TIMPUL. Nenorocitul care curge vijelios pe cursul vieţii, chiar dacă uneori trăim o impresie falsă că se scurge într-o lentoare plictisitoare. Nenorocitul ăsta care e nemilos cu noi m-a făcut că să-mi doresc să fiu un om cu un caracter de valoare, ci să nu mai fiu celebru.
Cred, de fapt sunt sigur, că asemenea vise avea – sper că le are – şi Cosmina. Cosmina Păun, fata căreia cineva sau ceva de dincolo de cortină a aruncat peste ea scârboşenii ponegrite de gustul amar şi oţetit al durerii, urâţenii pe care nici un copil nu ar merita să le trăiască şi să îi fie nimicită copilăria în halul ăsta. Cosmina a trecut peste ceea ce puţini ar fi rezistat psihic să treacă, cu toate că are de abia 15 ani. Şi, deşi s-a luat la trântă cu nemernica de boală, are încă puterea să zâmbească. Şi pentru ea singurul duşman e timpul.
Dată afară din casă de propriul tată cu un ordin judecătoresc, a asistat neputincioasă la despărţirea părinţilor. Când adolescenţa îi bătea la uşă şi fiorii copilăreşti începeau să o părăsească a văzut cum singurul ei sprijin – mama – e nevoită să plece printre străini pentru a îi oferi un trai mai bun. Cred că în acele clipe Cosmina era mânioasă, dar nu pe mamă, ci pe ea însăşi că nu are puterea să schimbe ceva. Pentru ca apoi o vestea să tulbure şi să scufunde şi gramele de fericire din viaţa ei. Diagnosticul: leucemie. Doamne, ce poate fi mai crud decât să fii copil şi afli că stai pe un fir de sârmă, la înălţime mare, iar firul se poate rupe?
Pe Cosmina încă nu am apucat să o cunosc. Sau poate o ştiu, Mizilul natal e un oraş mic, iar ea e mizileancă. Şi mai ştiu despre ea că după nemerniciile ce a lovit în ea are dreptul să zâmbească, la viaţă. Are dreptul (şi obligaţia) să crească, să cunoască fiorii nestemaţi ai iubirii, căldura unui cămin primitor şi să-şi primească prieteni. Are dreptul să fie pe tatami, ci nu în spital.
Cosmina nu s-a lăsat învinsă. Are de gând să lupte. De astfel, Cosmina are şi mulţi prieteni. Ce au fost alături de ea. Pentru că prieteni se numesc cei ce îşi ajută seamănul. Dar întotdeauna e loc şi de mai mulţi. Încă ceva, timpul – or poate şi distanţa – nu mi-a permis încă să o văd. Însă, ştiu multe despre ea. Prietenii ei, care sunt şi ai mei, îmi spun mereu despre Cosmina câte un amănunt, ne sfătuim şi ne-ntrebăm ce am putea face. Isabelle, Zinca, Laura sunt unii dintre prietenii ei buni. Şi ele o susţin pe Cosmina. Cosmina are nevoie de prieteni, iar eu vreau să cunosc pe învingătoare, cu un caracter de valoare. Pe lângă asta, pentru Cosmina timpul îi este duşman. Şi pentru că întotdeauna e loc şi de mai mulţi prieteni, pentru viaţa ei, pentru a şterge semnul durerii de pe chipul ei, hai să fim alături de ea. Puţin câte puţin, prin paşi micuţi, mână de la mână, putem să o auzim pe Cosmina spunând „Eu mereu înving”. Iar zâmbetul ei – cel mai sincer mulţumesc.